Relatarea unui român care trăiește în Occident
De criză, de dor și de fițe mi-a venit ideea să tai porc de Crăciun, cum se făcea pe timpuri la mine la țară. Bine, ai mei nu îl tăiau de Crăciun, ci înainte de Sfântul Andrei, noi nemaiavând răbdare și nici prea multe prin cămară să-l putem păsui până la Ignat.
După ce mi-am ascuțit cuțitele pe gresia de la baie și am procurat doi baloți de paie, decorativi, uitați de un vecin în fața casei încă de la Halloween, m-am pus să caut porc. Prima dată am dat anunț pe internet că doresc să achiziționez, pentru sacrificare, animal de talie medie, până în 150 de kilograme, dar nu mi-a răspuns nimeni, în afară de un sonat care mi-a zis că-i plac ideile mele și, dacă vreau, putem să sacrificăm împreună, mai mulți! Eu cred că toți nebunii au fugit din lume și s-au ascuns pe internet! Dar divaghez!
Când mi-am întrebat colegii la serviciu dacă știu pe undeva un porc viu, au devenit foarte curioși că ce vreau să fac cu el, că e mare de pet, că face mizerie multă. Când le-am spus că vreau să-l tai, au făcut ochii cât cepele și m-au luat la rost că de ce. Ca să-l mănânc, de-aia, le-am răspuns, moment în care și ultimele rămășițe de simpatie, toleranță și înțelegere pe care le aveau pentru mine au dispărut. Cum să omori un animal și să-l mănânci, așa, ca un barbar? Eh, când am văzut eu că ăștia sunt gata să sune la PETA, am început să le descriu în amănunt operațiunile specifice, insistând pe secționarea carotidei și colectarea sângelui într-un lighean, de preferință cu smalțul sărit, ca la mama acasă, în vederea preparării sângeretelui și mai ales a borândăului. N-am știut eu cum se zice în engleză la borândău, la fel cum nu știu nici în românește, dar le-am explicat că e un fel de mămăligă din făină de porumb cu sânge în loc de apă. Cred că vreo trei, mai simțitori, așa, au dispărut spre baie, iar restul, că acum deja se strânsese tot compartimentul în jurul meu, să mă asculte, mă priveau când cu milă, când cu dezgust. Apoi, zic, pârlim șoriciul cu paie, sau la butelie, dacă stăm la bloc, și tăiem urechile animalului, pe care le consumăm pe loc, cu puțină sare.
Mai trimisei vreo doi la baie, dar i-am dat înainte, fiind conștient că un alt moment în care să mă asculte oamenii cu atâta atenție nu o să mai prind, poate, niciodată. După ce epilăm animalul cu flacăra, continui eu, îl despicăm cu securea sau toporul, ce ne vine la mână, și scoatem organele, pe care le fierbem împreună cu capul, în vederea preparării caltaboșului. Știți, bănuiesc – le-am zis eu degajat –, că pentru caltaboș se folosește intestinul gros, spălat facultativ și opărit în apă cu ceapă, pentru mascarea miasmelor naturale. S-a plecat cu grupul după fraza asta, și am mai rămas cu vreo trei, cei mai tari de înger și de stomac, cred, de fapt doi, că unul dintre ei era un coreean care nu pricepe engleză și stă toată ziua cu căștile pe urechi, dar se alătură oricărui grup și dă din cap aprobator la orice discuție.
Cu restul cărnii, am zis eu mai departe, facem cârnați, grătare și sarmale, iar dacă răposatul a fost gras, putem să frigem și o oală de jumări, așa, de poftă, care să mai taie din tăria băuturii. Eu zic că au scăpat ieftin totuși, pentru că dacă m-aș fi apucat să le povestesc cum se fac hot dogii și parizerul pe care le înfulecă ei la lunch, băgam toată firma-n spital.”
Trăiască globalizarea!

Două călugărițe la cumpărături într-un magazin alimentar. Una dintre ele o întreabă pe cealaltă:
– Ce-ai zice de niște bere?
– N-ar strica, dar mi-e rușine să cumpăr așa ceva.
– Nici o problemă, rezolv eu.
Iau ele o cutie cu 6 sticle cu bere și se duc la casă. Casierul se uită mirat la ele. Călugărița zice:
– Asta-i ca să ne spălăm părul.
Casierul, fără să ezite, se apleacă sub tejghea și pune o pungă de covrigei lângă bere:
– Să nu vă uitați bigudiurile.